INTERVIU | Filip Stoica: „Mi-aș dori ca tinerii să-și pună cât mai multe întrebări și să își găsească o identitate a lor, asumată și justă pentru ei”

Salut, Filip! Sunt foarte curios să aflu cu ce gând te-ai trezit azi dimineață.

Azi dimineață, m-am trezit cu gândul că vreau să beau o cafea, pentru că aseară am fost la petrecere și am stat un pic mai mult și mi-am zis trebuie să mă dezmeticesc. Am luat o carte, am citit… Acum citesc „Istoria beției”, o carte foarte drăguță. Mă gândesc să fac un spectacol despre acest subiect și mă aflu într-o etapă de research acum. 

Astăzi ai încheiat toate atelierele, ai avut trei sesiuni. Felicitări! Cum a fost? 

Ei au fost împărțiți și, cumva, am avut o grupă mixtă, chiar cu tineri din toată țara. A fost foarte bine, am văzut niște tineri dornici și nu am avut momente în care să simt că ei și-ar dori să renunțe. Oboseau, într-adevăr, pentru că era și destul de cald. Am găsit, în schimb, rapid soluții: le dădeam multe pauze și am construit atelierul în așa natură, încât să aibă momente mai obositoare, dar și momente mai relaxante. 

Cu ce ai fi vrut tu să rămână acești tineri după atelierele cu tine? 

În 3 zile de ateliere, cu siguranță, nu pot să-i învăț să danseze efectiv, să devină dansatori. Pe mine mă interesează să le stârnesc interesul către arta aceasta, să vadă că e accesibilă și că e abordabilă. Mi-ar plăcea să știe că se poate. Foarte mulți dintre oameni au impresia aceasta că trăim într-o societate în care persoanele care nu știu să danseze ar trebui să stea deoparte. Eu cred doar că nu au încercat, sau nu au încercat într-un fel anume, au încercat doar altceva, ce nu se potrivea cu ei…

Și cred că atunci când ne gândim la dans, din păcate, ne gândim foarte mult la normele acestea pe care noi le avem și e vorba, de fapt, de niște forme de stigmă. Ne gândim mult la cum ar trebui să dansăm, când eu aș tinde să cred că foarte multă lume, dacă nu chiar toată lumea, poate dansa…

Evident că toată lumea poate dansa, unii ajung să fie profesioniști. Cum și toată lumea ar trebui să cânte, chiar dacă nu știm să cântăm, nu trebuie să ajungem toți să vindem albume, dar toți ar trebui să putem să ne exprimăm și în acest fel. E o chestie pe care o avem, suntem oameni și ar trebui să putem și e necesar să poți să te exprimi non-verbal. Mi se pare foarte important. Asta încerc să le transmit lor: să-și îndrăgească corpul și să încerce să-l folosească în cât mai multe feluri posibile. Să nu se îngrădească din cauza stigmei sociale. Dansul poate fi oricum îți dorești tu să fie.

Apropo de corpuri, crezi că generația aceasta simte forma asta de stigmă la un nivel mai profund și datorită social media și reprezentării corpurilor în online? Cred că își conștientizează la un nivel mult mai profund defectele. Ar putea asta să-i împiedice să danseze?

Dacă noi ne uităm în social media, noi observăm frumosul. Acolo e reprezentat frumosul așa cum ar trebui el să fie. Problema e că de multe ori această formă de frumos se schimbă, pentru că intervin alte virale, alte mode… Mereu e un alt fel frumos, și aceste noi trend-uri vin doar de la oameni care au încredere să prezinte altceva. Este, în mod clar, o chestie foarte relativă. Rămâne, în fond, o problemă de curaj, iar eu asta am încercat să fac în cele trei ateliere, să le stârnesc puțin curajul.

Dar curiozitate simți că există?

La nivel verbal, există foarte multă curiozitate. Sunt foarte deschiși și doritori verbal, dar apoi, fizic, e mult mai greu să-i stârnesc. Pentru că nu au curaj și li se pare că e penibil. Durează puțin până ajungem să rupem barierele și să le demonstrăm că suntem într-un spațiu safe, în care putem să fim noi cum suntem noi, urâți, frumoși, nu contează. 

Știu că e a patra ta întâlnire cu Ideo Ideis, din perspectiva de trainer. Sunt curios cum te simți după ce te întorci de la Alexandria, înapoi în viața ta de zi cu zi?

Mă întorc obosit, să știi. Poate pentru că chiar mă dedic energetic copiilor și sunt atent, așa că mă simt destul de drenat așa. Nu e despre ego-ul meu, despre a dansa eu, sau despre a le arăta cât de bun sunt. Mă interesează să plece cu ceva de acolo. Cu toate acestea, sunt și extrem de încântat. Am văzut oameni care au continuat după pe drumul dansului și au au devenit curioși. Sunt câțiva dintre ei care acum studiază la coregrafie, sau își doresc să facă mai multe în domeniul. Mă bucură enorm, mă bucură când pasiunea pe care o am eu către dans poate fi transmisă și când pot eu să o transmit în felul în care chiar ajunge la ei. 

Dacă te gândești un pic la adolescența ta și te uiți un pic la tinerii cu care lucrezi deja de patru ani la Alexandria, simți, mă gândesc eu, și diferențe, dar sunt curios de lucrurile care nu se schimbă transgenerațional…

Distracția asta pe care o avem ca tineri. O aveam și eu și o simt și la ei și nu mă deranjează. E o zonă de ludic, încep să vorbească în cor, mai aruncă glume, e o zonă de ludic. Și eu făceam la fel când eram de vârsta lor.

Sunt curios cum ai ajuns în contextul ăsta de training și cum ți-ai asumat o oarecare poziție pedagogică…

La noi, terminând coregrafia, majoritatea începem să predăm, pentru că e o sursă de venit cât de cât sigură. Cel puțin pe timp de vară, merg în tabere și mai am și o școală de dans la Buzău cu care lucrez, școala de dans a colegului meu Răzvan Rotaru. Da, predăm destul de mult… 

Când majoritatea oamenilor aud de predat, se gândesc la niște metode clasice de a face acest act pedagogic. Sunt curios cum poți preda dans și, mai ales, în contextul de Ideo Ideis, în care nici nu ai timpul să înveți pe cineva să danseze de la zero, sau să poți să creezi fraze mai complexe…

Eu merg foarte mult, în ateliere, pe legătura dintre realitatea noastră socială și dans, dar și pe ideea de consimțământ. Încerc să le explic ce înseamnă consimțământul în dans și să corelez cu ce înseamnă consimțământul în viața de zi cu zi. Așa cum în viața de zi cu zi, oamenii au voie să spună nu, așa și în dans, poți spune nu! Nu trebuie să faci, întotdeauna, ce zice partenerul tău. Majoritatea exercițiilor au o metaforă mai mare către viața reală, iar eu insist cu ideea de a asculta oameni, de a nu te băga peste ceilalți în timp ce vorbesc, cu ideea de a fi atent la ei. Adică încerc să lovesc mai multe puncte, pe care le manifest cumva și prin dans.

Filip, tu când ai început să dansezi, cum ai început, care a fost click-ul tău? 

Am început cam prin clasa a IX-a, eram la un liceu de actorie și am început să dansez pentru că voiam să atrag atenția. Când dansezi, ești în centrul atenției te vede toată lumea, ești o bombă de energie și, dacă nu știi să dansezi la petreceri, mai stai pe margine, dar eu nu mi-am dorit asta. Asta urmăream eu atunci, aveam multă energie, chef de distracție și îmi doream să fiu în centrul atenției. Ulterior, mi-am dat seama că e ceva ce îmi place și am descoperit că e mult mai mult decât atât pentru mine.

Într-un final, mi-ar plăcea să lași un mesaj tinerilor de la Ideo…

Mi-aș dori să încerce să-și pună cât mai multe întrebări și să își găsească o identitate a lor, asumată și justă pentru ei. Au tot ce au nevoie să facă asta. Au nevoie de curaj, de curiozitate.

Interviu realizat de Șerban Suciu, Digital Specialist