INTERVIU | Dana Rogoz: „Am avut tot timpul senzația că dacă eu nu voi mai putea comunica cu copiii mei când vor fi adolescenți, atunci sunt sigură că o va putea face Ideo Ideis”

Conversația mea cu Dana Rogoz, unul dintre cei opt mentori ai celei de-a 19-a ediții a Festivalului Ideo Ideis, a avut loc în dimineața zilei de 4 august, pe terasa restaurantului Conciato din Alexandria. Am povestit multe, despre tineri, despre festivalul Ideo Ideis, despre toată experiența ei cu acest proiect. Ne-am antrenat și într-o discuție extrem de interesantă despre debutul său ca regizor și scenarist, odată cu lansarea scurtmetrajului „La distanță”. Redau integral interviul în rândurile următoare.

Sunt foarte curios să aflu de la tine cu ce gând te-ai trezit azi dimineață?

Azi de dimineață, uite, m-am trezit cu acest gând despre care tocmai povesteam: că îmi pare rău că n-am ajuns anul acesta cu scurtmetrajul la Ideo Ideis, dar îl trec pe planul de Ideo Ideis de anul viitor. Căci cred că e un scurtmetraj care i-ar interesa și pe adolescenți și e un proiect la care țin foarte mult în momentul acesta și mă bucur că am tot călătorit cu el.

Ați primit Premiul Publicului la Nisa, felicitări…

Da, da, actrițele au luat premiul de interpretare feminină acolo, dar sunt puține opțiuni prin care poți să faci vizibil un scurtmetraj în țară. Nu intră în cinema, nu prea intră pe platformele de streaming, pentru că platformele nu prea distribuie scurtmetraje, doar foarte puține… Și atunci festivalurile sunt calea lor de comunicare. Și cu gândul acesta m-am trezit: că îmi pare rău că nu mi-a venit mai devreme ideea, dar o amânăm pentru Ideo Ideis 2025!

Promit că revenim la scurtmetraj în ceea ce urmează. Dana, despre tine toată lumea știe că ești o sursă de încredere și de lumină. Cred că un om care oferă mai departe încredere este un om bun de avut în curtea oricărui festival. 

Sper din tot sufletul! Și eu cred că e super important să-ți ofere cineva încredere, mai ales într-o perioadă atât de delicată a vieții. Mi se pare că toți avem amintiri legate de adolescență, în care emoțiile ne erau împinse în toate direcțiile și chiar cred că e foarte frumos să sădești încrederea în ei. Nu îndoială sau temeri, pentru că ei oricum le au pe acestea, din păcate. Uneori chiar la un nivel exagerat, alteori irațional… E frumos să vii cu maturitatea adultului care a văzut că lucrurile nu se opresc acolo, în adolescență. E important să poți să le transmiți mesajul că sunt la vârsta în care, realmente, au toate ușile deschise, au toate toate opțiunile în față. Ei chiar se află în momentul acela al vieții în care nu faci compromisuri, în care că nu ești nevoit să le faci, în care… 

Au tot ce au nevoie?

Da, exact! Chiar au! Singurul lucru care mă întristează la un adolescent, de exemplu, ar fi această lehamite. Dacă văd un soi de abandon, e chestia care mă întristează profund, pentru că aș vrea să știe că e, de fapt, e la vârsta tuturor posibilităților. Energia, toate, tot ce ai în tine e la un potențial maxim!

Și cred că tu știi asta mai bine decât toată lumea, fiind un copil-actor, un adolescent-actor…

Da! Și îmi aduc aminte de adolescența mea… Prezentam vremea. Eram elevă a liceului Lazăr și eram o tocilară, l-am absolvit ca șefă de promoție și încercam să fac performanță și acolo. În același timp, două ore pe zi, mă duceam pe platou, după care mă întorceam la ore și începusem să filmez și pentru „La bloc”. Trăiam foarte mult și prin Buftea și, totuși, aveam energie și nu simțeam nici efortul. Aveam entuziasm și bucurie și mă gândesc acum, într-adevăr: „când am pierdut-o pe asta?”.

De aceea, pentru mine, de exemplu, întâlnirile cu Ideo Ideis sunt sunt foarte emoționante și revigorante. Mi se pare că mă redescopăr în ei, pentru că sunt anumite chestii care sunt comune în toate generațiile. În același timp, sunt alte lucruri pe care le văd la ei și care mă țin în contact cu lumea nouă, cu generațiile tinere. De fiecare dată, mă întorc din Alexandria cu un mindset nou, inclusiv profesional, mă simt mai pregătită pentru ce urmează. Efectiv câștig lucruri de la acești tineri! Genul acesta de prospețime, pe care o poți pierde în meserie, o redescoperi la ei. Ei joacă fără presiunea publicului sau a așteptărilor celorlalți și atunci totul este foarte adevărat și frumos. Ei îți amintesc: „nu uita de ce ai ales drumul acesta!”. Mă provoacă să mă întorc la căutările mele inițiale. Optica lor vis-a-vis de lume, perspectivele lor, interesele lor mă ajută atât profesional, cât și personal. Urmează să am un adolescent în curând și mă bucur enorm că am șansa să-i ascult pe adolescenți acum.

M-aș bucura, de exemplu, ca Vlad să fie, la un moment dat, parte din Ideo Ideis. I-am tot povestit despre această experiență. Nu vreau să-l împing înspre asta și vreau să vină, într-un final, de la el, dar am avut tot timpul senzația că dacă eu nu voi mai putea comunica cu copiii mei când vor fi adolescenți, atunci sunt sigură că o va putea face Ideo Ideis. Va veni, probabil, o etapă în care cuvântul meu nu va mai însemna mare lucru în fața lor, ca mamă. Și va trebui să accept această rebeliune. Îi cunosc pe oamenii aceștia, pe toți trainerii, pe toți cei de aici, știu cum gândesc și acesta e sentimentul: când eu n-o să mai fiu în control, mi-ar plăcea să fie colegii mei de aici, de la Ideo Ideis. 

Spuneai că simți că sunt niște caracteristici care rămân comune la toate generațiile. Sunt curios și care sunt aspectele care ți se par că rămân comune transgenerațional, dar sunt curios și de diferențele pe care le simți la tinerii cu care tot lucrezi la Ideo Ideis.

Cred că rămân comune temele mari cu care te lovești în adolescență: auto-cunoașterea, prima iubire, momentul în care începi să-ți vezi părinții altfel, cu alți ochi. Maturizarea. Am trecut toți prin valurile acestea de emoții intense: plânsete care te lovesc și habar nu ai de unde, sentimentul acesta că totul e mult și că e definitiv și că nu va trece niciodată. Nu mai spun de prima despărțire, prima dezamăgire… De exemplu, cred că dacă deschizi cu ei subiectul de relație cu părinții, o să găsești foarte multe acolo. Sunt multe puncte comune, chiar dacă metodele de parenting s-au mai schimbat. E în firea lucrurilor să se întâmple așa. 

Pe de cealaltă parte, e un limbaj cu totul și cu totul nou. Un limbaj pe care îl înveți și nu numai că noi, Millennials, ne simțim depășiți, dar și membrii Generației Z se simt depășiți de Generația Alpha. Social media a adus un limbaj cu totul și cu totul nou. Poți simți fractura. Eu încerc să învăț acest limbaj, fără să-l judec. Mi se pare doar interesant de urmărit cum s-a născut sau ce ascunde.

O altă diferență față de generația noastră este, cu siguranță, accesul la opțiuni. Noi, având aceleași opțiuni, eram cumva mai egalizați, urmăream aceleași firme, citeam aceleași cărți, eram mai uniformizați. Acum, poți avea grupe de adolescenți complet diferite. Unii sunt foarte interiorizați, alții, dimpotrivă, sunt extrem de expansivi, sau unii comunică foarte ușor, alții deloc. Au avut multe opțiuni și și-au găsit căi foarte diferite. Se manifestă diferit, dar cred că, în esență, sunt la fel, toți vor să spună același lucru…

Spuneai de toate aceste generații și eu chiar cred că, de fapt, mesajul comun, limbajul comun, dacă vrei, este, a fost și va rămâne autenticitatea, dar trăim și într-o lume în care foarte multă lume joacă această autenticitate.

Da… Și cuvântul acesta a devenit un clișeu. Ce vrei să spui prin „Fii autentic”? Aceștia sunt niște termeni noi, pe care noi realmente nu îi foloseam pentru că nu era nevoie. Pur și simplu erai autentic, erai tu. „Respiră!”. Cum adică? Nu trebuie să îmi aducă nimeni aminte de asta, o fac pur și simplu. Am ajuns, dintr-odată, să punem așa de mult accent pe aceste concepte care țin de simplitatea de a fi. Cred că e o discuție care este foarte mult influențată de social media…

Și întorcându-mă la autenticitate și cu tot „pop psychology” care se întâmplă acum, nu crezi că această formă de conținut a explodat după pandemie? Cum ai resimțit tinerii înainte și după acea perioadă?  

Era o nevoie reală de interacțiune fizică, în primul rând. Prin exercițiile pe care le făceam, după pandemie, care foarte multe dintre ele erau exerciții motrice, era extraordinar pentru ei că puteau din nou să stea aproape de cineva. Să aibă acea formă de contact fizic. Se redescopereau, simțeau din nou. Chiar ca un bebeluș care pune mâna pe tot felul de obiecte pentru prima oară. Realitatea lor devenise, cumva, „la distanță”, imaterială. Am simțit nevoia lor de a interacționa direct, nu prin tehnologie, care, sigur, a fost super utilă în pandemie, dar în același timp, i-a învățat să trișeze de foarte multe ori, să se eschiveze, să pună un paravan.

Revenind la scurtmetrajul tău, „La distanță”. Știu că a fost foarte bine primit atât la nivel național, cât și în afară și este debutul tău ca regizor și scenarist. Cum se simte shift-ul acesta?

Nu-l văd neapărat ca pe un shift, pentru că n-am renunțat la actorie. Mai degrabă am găsit o nouă cale de a spune povești. Ca să fiu sinceră, prima mea experiență de acest gen a fost când eram copil! În sensul că, în perioada Abracadabra, am participat la niște întâlniri cu copii din toată lumea și atunci am făcut, doi ani la rând, niște scurtmetraje. Tot așa: le-am scris și regizat, dar eram copil, desigur. A fost prima oară când am experimentat, cumva, această zonă. În joacă, bineînțeles. În schimb, acum am luat lucrurile ceva mai în serios, deși nu le-am planificat așa de la bun început, în sensul că am pornit scriind un scenariu fără să am deloc proiecția cu mine ca regizor. Am scris, pur și simplu, povestea pentru că o aveam în minte de cel puțin șase luni, mă tot bântuia așa… Devenise foarte concretă, atât de clară, inclusiv la nivel de dialog, încât în momentul când am zis că trebuie să o scriu, am deschis telefonul și eram în drum spre Viscri, am scris-o în Notes. Am scris tot scenariul în Notes, chiar în proporție de 90%. Povestea scurtmetrajului a ieșit exact așa cum mi-am imaginat-o. 

Cred că cel mai cel mai mult mi-a plăcut, dincolo de procesul de scris, care îmi place în continuare și care simt cum mă eliberează și îmi aduce foarte mari satisfacții, lucrul cu actorii. Acesta cred că e marele avantaj al unui actor care face și regie. Cred că înțelegem mai bine nevoile actorilor pe set. Știm că atunci când ei sunt în confort și lucrurile sunt clare, totul merge mult mai simplu. Sigur că toate departamentele sunt importante și am avut marea baftă să lucrez cu Liviu Mărghidan ca DOP, care a fost de foarte mare ajutor de la început. În schimb, eu, actor fiind, chiar cred că actorii sunt cei care duc povestea până la capăt și dacă ei cred în ea, toată lumea va crede în ea, iar eu am avut foarte multă încredere în Mădălina Craiu și Andreea Vasile…

Cred că scurtmetrajul a avut șansa lui, până la urmă… L-ați lansat la Anonimul IFF în 2023, nu-i așa?

Da, acolo am avut premiera, dar a fost selecționat la Namur, care e un Festival foarte mare. Eu am participat doar la câteva festivaluri, la Nisa, la Namur, la Tirana, la Marsilia. Dar scurtmetrajul a ajuns să fie proiectat în foarte multe locuri – Spania, UK, Statele Unite. Am fost în Serbia, de curând, și vom reveni la un alt festival acolo, la Cannes. Foarte multe locuri…

Te copleșește?

Nu! (râde) M-am bucurat foarte tare, dar am ajuns să mă obișnuiesc cu acest sentiment și mă oftică, pe de-o parte, pentru că nu mai am bucuria aia inițială, explozivă! M-am obișnuit cu selecțiile, ceea ce nu știu dacă e neapărat în lucru bun, dar încerc să-mi zic „băi, trezește-te un pic, e chiar extraordinar ce ți se întâmplă!” și să mă bucur în continuare! Fac eforturi să mă bucur în continuare. E, de fapt, o balanță foarte fină. Nici să trăiești îmbătat de succes nu e în regulă, dar totuși trebuie să ai și ochii deschiși pentru ceea ce urmează. În același timp, nici nu vrei să minimalizezi, pentru că sunt reușite de care trebuie să te bucuri, iar eu, din păcate, în viață, chiar am avut asta tot timpul: nu mi-am dat timp să mă și bucur de ce am împlinit. Ba am fost mult prea concentrată pe ceea ce urmează și parcă am am avut tendința să minimalizez cumva… 

Să știi că se reflectă și în exterior. Eu, făcându-mi cercetarea și întrebând oamenii din jur despre tine, am primit des această remarcă: „Dana e foarte modestă, e o persoană foarte bună, nu are vreo formă de grandomanie”…

Da, probabil că e ceva din mine construit așa. Dar vreau să găsesc o doză corectă, de fapt: și să mă bucur, dar și să fiu eficientă și să rămân cu mintea limpede. Există multe alte target-uri mult mai mai mari, pe care un artist și le pune cumva în minte și mi se pare că sunt încă la început! Mai ales, în regie, în mod evident, sunt foarte la început…

Mi se pare impresionant că Dana Rogoz vine și îmi spune că ea crede despre ea însăși că este la început!

Chiar așa simt, chiar și la la nivel de actorie mi se pare că încă sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc și pe care le aștept. Diferența este că în actorie ești mult mai mult în poziția de a aștepta un rol, sau de a fi chemat la un casting… Eu am fost și sunt, în continuare, un actor care citește noaptea texte și le propune a doua zi regizorilor și se luptă pentru spațiu și face multe chestii independent și spală scena, calcă costumele – fac toate lucrurile acestea din dorința de a juca și de a spune povești în care eu cred. 

Pe de altă parte, ca regizor, chiar adică dacă ai finanțare, că, până la urmă, aceasta este o problemă mare, nu mai ești atât de dependent de alte lucruri. Cred că de-aceea am și făcut pasul pentru că nu-mi place să aștept. Creativitatea e o chestie care trebuie exersată mereu, mereu, mereu. 

Ne îndreptăm spre finalul acestui interviu și vreau să te întreb în ce te putem vedea? Te-am văzut aseară în Masacrul, în regia lui Mihai Brătilă, o producție unteatru, prezentă la Ideo Ideis #19. 

Mă mai puteți urmări și în Proof, Leonce și Lena, Domnișoara Iulia, Doamna Noastră de pe Strada 121, toate la unteatru. În 30+ la Teatrul Metropolis, alături de o super distribuție. În serialul Groapa, desigur, pe PRO TV și sper că voi începe lucrul, cât de curând, la un nou lungmetraj, în regia lui Radu Dragomir. 

Ultima mea întrebare este legată de tema acestei ediții de Ideo Ideis, „Ai tot ce ai nevoie”, cum ai simțit tu acest mesaj și cum îl duci mai departe spre tinerii de aici?

Mi-a plăcut la nebunie. M-a și emoționat, mai ales când am văzut clipul de promovare al lui Andrei Huțuleac. Mi se pare că a esențializat perfect tot ceea ce ne-am propus. E foarte, foarte puternic mesajul și eu sunt aici să-l potențez și să-l exploatez și mai mult. 

Interviu realizat de Șerban Suciu, Digital Specialist Ideo Ideis #19