INTERVIU | Andreea Grămoșteanu: „Îmi doresc cu cât îmbătrânesc, mintea mea să întinerească”

Trebuie să mărturisesc, Andreea, că sunt fanul tău mare și că am emoții. Sunt curios, pe de cealaltă parte, cu ce gând te-ai trezit azi dimineață? 

Azi-dimineață m-am trezit cu gândul că, în sfârșit, am dormit o noapte întreagă. M-am trezit cu gândul că abia aștept să mă văd cu ceilalți colegi, mentorii Ideo Ideis #19, și abia așteptăm să vedem spectacolele tinerilor. 

Cred că e foarte importantă, de fapt, toată conexiunea asta pe care o aveți voi între voi, mentorii. Vă simțiți ca o unitate integrală și integrată? 

Să știi că da… Exact despre asta vorbeam cu Maria (n.red. Obretin) aseară. Eram la masă și Maria mi-a spus „eu am senzația că nu a trecut anul ăsta”, am senzația că noi suntem tot la masă, tot la Conciato, de parcă nu ne-am fi despărțit. Da, și pentru noi e importantă această întâlnire, pentru că nu reușim să ne strângem în formula asta, să stăm împreună și să stăm de vorbă noi între noi. Sunt oameni cu care nu m-am întâlnit pe scenă, nici cu Maria, nici cu Paul (n.red. Ipate), nici cu Liviu (n.red. Pintileasa), nici cu Dana (n.red. Rogoz) și, în mod, normal, nu ne frecventăm și, iată, e o ocazie să mai schimbăm niște opinii. Pentru noi e chiar important, pe lângă întâlnirea cu adolescenții, și întâlnirea dintre noi e importantă. 

Și că tot i-ai menționat pe adolescenții de anul acesta, spuneai și în conferința „POV:ești de vară” că i-ai regăsit mai blânzi…? 

Da, mai blânzi. Nu știu pe ce fond, sau cum s-a întâmplat, dar cred că generația de anul trecut a fost ușor atipică. Dincolo de frustrările, de revoltele și de agresivitățile vârstei, mi s-a părut că generația de anul trecut are o formă de manifestare mai incisivă. Nu spun că e bine, ori că e rău. Generația de anul acesta mi se pare mai conștientă, și, ca și consecință, cumva, mai blândă în forma de manifestare. Eu, de exemplu, i-am văzut pe cei de la Pitești (n.red. trupa Ad-Hoc), le-am și spus că mi se pare că funcționează foarte bine împreună, stau foarte bine pe focus și că sunt foarte generoși unii cu alții. Eu n-am simțit nicio înțepătură specifică vârstei, de orgoliu, mi s-a părut foarte maturi. Nu știu dacă eu am tras lozul câștigător, ca să zic așa, dar mă bucur teribil să văd așa ceva. 

Și despre ce ați povestit ieri și astăzi?

Astăzi vom avea întâlnirea, practic, în care să stăm de vorbă. Eu, de obicei, aleg, la ateliere, să fiu observator, vreau să-i văd la lucru. Văzându-i în elementul lor, atunci pot, cumva, să dau și o mână de ajutor în ceea ce privește performance-ul pe care îl pregătesc ei pe scenă. Și văd nevoile cel mai bine observându-i. Dacă aș lucra cu ei din prima, cred că aș fi un pic mai implicată. De asemenea, ei au o relație cu trainerul niște zile, se creează o legătură și nu vreau să fur din legătura asta. Știu că ei trebuie să închidă un cerc cu trainerii.

Asta e foarte generos. 

Nu știu, mie așa mi se pare normal, nu pot să vin să fur din asta. De exemplu, mi s-a întâmplat atunci când am fost la Baia Mare, când am fost în Capsule. Gabi Costin și Arcadie Rusu, care fuseseră traineri acolo, tocmai ce plecaseră, iar eu, când am venit, am surprins o emoție extrem de puternică. Tinerii se atașaseră foarte mult de Gabi și Arcadie și mi-am zis „Dumnezeule mare, de unde o iau de aici?”. E complicat și asta – trebuie să-i lași să-și consume toate aceste emoții și să respire, ca abia după aceea să înceapă alt proces. De aceea nu mă implic foarte mult în atelier în prima zi când ajung. Vreau să îi văd și vreau să-și închidă relația. 

După cum ziceam, cred că e foarte multă generozitate și cred că așa ești, de fapt, și ca actriță. Ai simțit vreodată că ești într-o poziție de dezavantaj din cauza generozității tale? 

Aici e o alegere. Eu aleg să privesc meseria asta așa și chiar cred că adevărul meu e în celălalt. Am avut situații în care a trebuit să mă descurc singură și desigur că m-am descurcat, dar nu despre asta e vorba. Îmi place când lucrurile se întâmplă în relație unul cu celălalt, iar o relație nu o pot construi doar așteptând de la celălalt. Ca să eficientizez tot timpul acesta, atunci vin eu în întâmpinare, pentru că dacă eu pun cărțile pe masă, atunci simt că aș putea să îl oblig cumva și pe celălalt să facă același lucru. Să nu mai pierdem atât timp, în care să ne gândim ce a vrut să spună de fapt… Lucrurile pot fi și foarte simple. Când suntem la lucru, suntem cu cărțile pe față. Mi se pare că ești cu atât mai câștigat, cu cât construiești în relație. De unul singur e destul de previzibil unde poți ajunge.

De asemenea, în momentul în care construiești în relație, s-ar putea să te trezești și cu niște lucruri paradoxale. Consider că generozitatea este obligatorie, e un must în meseria noastră. Să te gândești la celălalt în primul rând. Și dacă am putea să și trăim așa ar fi extraordinar. Dar nu se poate, din păcate…

„Ai tot ce ai nevoie” e tema de anul acesta la Ideo Ideis, ai și tu tot ce ai nevoie?

Acesta e exercițiul pe care l-am făcut și eu cu tinerii. Ana (n.red. Crețu) m-a rugat să pun muzică și a spus: „gândiți-vă la sintagma aceasta: ai tot ce ai nevoie și încercați să exprimați sintagma printr-un gest”. Acela a fost momentul în care am am înțeles, cu adevărat, sintagma și mi-am dat seama că, într-adevăr, am tot ce am nevoie și avem tot ce am nevoie. Restul este o iluzie. Avem tot ce avem nevoie și cu cât înțelegem chestia asta mai bine, mai repede, cu atât e mai bine pentru noi. Da, ai tot ce ai nevoie. Ai două picioare, ai două mâini, ai un creier sănătos Ești sănătos, respiri, trăiești, ai tot ce ai nevoie, restul sunt iluzii.

Știu că te-a blocat un pic întrebarea din conferința „POV:ești de vară” legat de „cu ce ar trebui să plece tinerii de la Ideo Ideis”. Am rămas cu gândul acesta, al tău, că tinerii ar trebui să plece cu ce vor ei să plece. Sunt curios, în schimb, dacă tu ai venit de la București cu un mesaj de transmis aici.

Nu, nu vin niciodată cu ceva pentru că știu că de fiecare dată când am venit, s-a dus la gunoi (n.red. râde). Pe cuvântul meu, s-a dus la gunoi! Am zis că nu voi mai face chestia asta, nu mai vin cu nimic, nu mă mai gândesc la nimic. Și așa rămân și eu deschisă și pot să fiu atentă și prezentă la ce se întâmplă. Eu vin aici la ascultare, vin să fac ascultare aici pentru că vin tot timpul niște lucruri din partea lor, care pe mine mă îmbogățesc. Fie că văd un spectacol, fie că aud ceva ce se discută din partea lor. Mi-aș dori foarte tare ca în momentul în care fiul meu e adolescent să pot să am o comunicare deschisă cu el. Sunt conștientă în același timp că oricât de mult efort aș face, eu nu voi fi pregătită, dar îmi doresc să rămân un contact cu noile generații. E super important pentru noi, ca actori, să rămânem în contact cu generațiile care vin, pentru că procentul de talent nu se modifică niciodată. Eu cred că lucrurile cu adevărat relevante și valabile trec peste toate generațiile, doar își schimbă forma de a se manifesta și atunci eu trebuie să rămân în contact cu aceste forme noi de a mă manifesta. Că nu pot să  rămân izolată.

Dar fără să îți pierzi adevărul…

Fără să-mi pierd adevărul, evident. Lucrurile care sunt autentice, rămân autentice. Dar nici nu pot să fac abstracție și să spun că adevărul meu e adevărul suprem și restul nu mă mai interesează, pentru că așa m-aș izola și aș îmbătrâni înainte de vreme. Și îmi doresc cu cât îmbătrânesc, mintea mea să întinerească. Îmi doresc să mă pot agăța de lucrul acesta ca să pot să supraviețuiesc procesului de degradare, care știu că nu va fi unul ușor. Am văzut în jurul meu oameni tineri, care sunt foarte bătrâni și oameni bătrâni, care sunt extrem de lucizi și de tineri în gândire. Am văzut că se poate întâmpla asta și țin cu dinții, cumva, să iau contact tot timpul cu zona asta mult mai tânără. E vital, chiar dacă o să fiu de acord sau nu cu unele lucruri.

Știu că Jane Fonda, ajunsă la aproape 90 de ani, spune la finalul documentarului său, care este, de altfel, foarte bun, că se simțea atât de bătrână la 20 de ani…

Exact așa pot să spun și eu. Nu mi-aș mai dori niciodată să am 20 de ani. Da, a fost înfiorător! Eram plină de angoase și de frici, și de presiune, și de lipsă de comunicare și de multe alte lucruri, încât nu mi-aș mai dori niciodată să am 20 de ani. 

Există foarte mult foc creativ, inclusiv în combatere. Ai momente în care ai reușit să ajungi în punctul acela cu tinerii? Aveți discuții în contradictoriu? 

Cred că e e foarte dificil la noi, datorită caracteristicii nației noastre, să ai un dialog argumentativ. Și noi suntem încă la început în faza aceasta, ca civilizație. De obicei, se scuipă multă emoție și e foarte greu să ai un dialog argumentativ. N-am intrat până acum în conflict, am combătut lucruri cu ei, dar n-am intrat în conflict. 

Cum ai obținut încrederea în tine?

Foarte, foarte greu. Încă lucrez la ea. Mi s-a întâmplat de multe ori să confund smerenia în meserie cu, nu aș spune chiar prostie, dar cu o naivitate exagerată. Atunci am trecut prin proces. Am întâmpinat obstacole și m-am și ținut cu dinții de treaba asta, căci așa credeam că trebuie să fac. Acum pot spune că mă aflu într-un moment în care îmi asum cine sunt eu ca persoană, ca ființă, ca actriță, ca femeie, ca mamă. A fost foarte complicat și foarte greu.

Acum ai ajuns în punctul acesta, în care poți să spui că-ți asumi cine ești, dar știi cine ești în totalitate?

Sigur că poți să ai surprize, dar nu atât de mari despre tine de la o vârstă încolo. Începi să știi cam ce te interesează. Eu încep, de fapt, să-mi asum autenticitatea mea și să nu îmi mai fie rușine de ea. Să nu îmi mai fie rușine de felul în care văd eu lucrurile. Nu înseamnă că eu reprezint adevărul, dar nu mă mai simt vinovată că văd lucrurile într-un anume fel. De fapt, nu mă mai interesează decât asta: autenticul meu. Nu mă mai interesează dacă place, sau nu place. Să fii autentic înseamnă să-ți recunoști credințele. În momentul în care ești autentic, ieși de sub egida judecății că e bine sau e rău. Nu mai există această judecată pentru că e ceva unic. Și atunci, nu mai poți să spui că e bine sau că nu e bine. Ieși de sub presiunea asta și nu mai pierzi timpul cu treaba asta. Pe mine mă interesează să-mi duc misiunea la capăt.

Ca să ne îndreptăm spre finalul acestui interviu, sunt curios să aflu de la tine în ce te putem vedea jucând. 

În „Medeea”, la Teatrul Mic, puteți vedea nebunia mea pe care Massaci mi-a îngăduit să o desfășor. Mai joc și în „Revizorul” lui Alexandru Dabija, urmează să ieșim cu „Anna Karenina”, în regia lui Dumitru Acriș. În rest, au rămas spectacole mai vechi: „Ținutul din miezul verii”, „Noapte bună, mamă!”. Mai avem o comedie la Sala Luceafărul: „Răpire”, se numește, care are o distribuție de excepție. Acum, lucrez la un proiect dintr-o altă calitate, de producător, dar și jucător și nu pot da foarte multe detalii: pot spune că va fi un proiect online, că suntem într-un pilot și că va fi despre femei cu copii mici. Nu mămici, ci femei.

Suspansul a fost creat, mai e ceva ce ai vrea să-mi spui?

Nu. Mai bine ascult.

O notă bună de final, îți mulțumesc! 

Interviu realizat de Șerban Suciu, Digital Specialist Ideo Ideis #19