„D-ale Carnavalului?” – vulgaritate, obscenitate și talent

În ziua de 7 august 2024 am avut prilejul de a viziona spectacolul de teatru „D-ale Carnavalului?”, regizat de Matei Lucaci Grünberg. Am păstrat acest articol pentru final, căci acesta a fost spectacolul meu preferat din tot acest festival și am dorit timpul și tihna necesară pentru a o povesti precum se cuvine.

Mi-au crescut așteptările în momentul când am fost oprit în drum spre intrare pentru a primi un flyer despre ceea ce urma să vizionez mi-au crescut așteptările. Aceasta se rezuma la o scurtă descriere pe ani a sorții tragice a piesei renumitului I.L. Caragiale și o invitație pentru cititori: „să râdeți unde este de râs, să meditați unde este de meditat și să plângeți, unde este de plâns”. Din momentul în care am văzut-o, am fost vrăjit de scena, la care, surprinzător, nu avea să fie limitat spectacolul. Decorul și costumele au fost fenomenale de la bun început și până la finalul îndepărtat.

Spectacolul a durat două ore jumătate, incluzând pauza de zece minute după primele două tablouri. Surprinzător, nu am avut niciun fel de problemă cu această durată. Abandonul prin absență în viața prietenilor și asociaților mei a fost un preț neglijabil de plătit pentru vizionarea acestei piese. Piesa a fost fragmentată în 5 tablouri, fiecare corespunzând unui an unde a avut loc o încercare a poporului de a aprecia opera lui I.L. Caragiale. O încercare cu rezultate dezastruoase.

Se începe chiar cu premiera operei lui I.L. Caragiale pe scenă în 1885, unde avem timp amplu să facem cunoștință cu personajele și natura lor hedonistă, și, în consecință, adeseori vulgară. Fie în limbaj, fie în gesturi sau acțiuni. Domnul Nae devine centrul atenției unui adevărat dezastru, care m-a lăsat în fiecare moment cu un zâmbet pe față. Într-un mod tragic, piesa este întreruptă de un critic jucat de un actor amplasat în audiență, fiind scandalizat de conținutul acesteia, țipând chiar din rândul spectatorilor. Acest tablou este finalizat de monologul acestuia despre frica de a fi uitat și eșecul său de a o cuceri. Acest moment este ușor de uitat față de ceea ce urmează totuși.

Al doilea tablou ne prezintă adaptarea pe film din 1917 a operei. Filmarea începe cu o scenă perversă, directorul punând multă insistență în prezentarea acesteia cu fidelitate, asistenta sa chiar sărind pe scenă, și pe unul din actori, de altfel, pentru a-și demonstra viziunea într-un moment absolut hilar. Este o luptă constantă între regizor, actori și actrițe pentru a realiza această scurtă secvență, unde intervin discuții despre libertate artistică, mândrie, viziune și decență. După o astfel de bătălie vitejească, cum altcumva să se termine decât cu mai sus menționata asistentă descosând rolele de film?

Al treilea tablou ne prezintă adaptarea „vintage germană” din 1940. Spre surprinderea nimănui, rasismul este dezlănțuit din primul moment în care prezentatorul cu bandă roșie pe braț își deschide gura și nu încetează până la finalul tabloului. De data aceasta, scena este prezentată printr-un teatru de păpuși, audiența țintă fiind copiii ușor de influențat. Este un contrast care nu poate fi descris altcumva decât amuzant între cadrele vulgare și mentalitatea etnic superioară și păpușile realizate într-un chip copilăros.

Al patrulea tablou se petrece în 1981, atunci când tovarășii de natură politic opusă predecesorilor săi sunt puși în putere. Această difuzare a unei adaptări cinematografice a operei marelui Caragiale este derulată la Sediul Comisiei de Cenzură. Iarăși intervin conflicte despre punerea textului pe marele ecran, modificările regizorului față de original și interpretările posibil anti-comuniste ale acestora.

Al cincilea tablou se petrece în prezentul fictiv. Ceea ce urma să fie o altă interpretare a clasicului „text cu problemă” este întreruptă de un anunț telefonic  ce interzice difuzarea, distribuirea sau interpretarea „D-ale carnavalului”. Scena este expusă în mod comic.

Nu doresc să mă repet, căci aș fi spus asta la oricare dintre tablouri, dar tot spectacolul este uimitor. De la cât de pricepuți sunt actorii, la povestea pe care o prezintă și subiectele pe care le abordează fără rușine. Nu găsesc aspect de care să mă pot lega în mod negativ. Aș aloca cu bucurie timpul acestui spectacol față de oricare altul, sau chiar altele în cazul unora mai scurte. Dacă îmi urmați măcar una dintre toate recomandările de până acum, lăsați-o să fie aceasta. 

„D-ale Carnavalului?”, în regia lui Matei Lucaci Grünberg, este o adaptare modernă a operei lui Ion Luca Caragiale, ce aduce pe scenă o distribuție versatilă. Alexandru Pavel, Ana Crețu, Dan Pughineanu, Emilian Mârnea, Teodora Dincă, Sever Bârzan, Ștefan Craiu și Lucian Scutelnicu interpretează roluri multiple, fiecare având o complexitate distinctă, de la cele profunde și meditative până la cele gălăgioase, sau de compoziție. Păpușile, regizate de Ștefan Craiu, și decorurile semnate de Andreea Tecla completează această spectacolul, o producție teatrală a Centrului Cultural Lumina.

Articol realizat de Mihnea Spătaru, voluntar Ideo Ideis #19 și editat de Șerban Suciu, Digital Specialist