INTERVIU | Alina Șerban: „Cred că tinerii de astăzi sunt mai mișto decât generația din care vin eu”

Foto: Claudiu Popescu

Bună, Alina! Vreau să aflu, în primul rând, cu ce gând te-ai trezit azi dimineață.

Cu anxietățile de toate zilele, amintindu-mi că e duminică și pot dormi un pic mai mult și bucurându-mă că m-am trezit într-un pat din care nu mă dă afară nimeni, că am lângă mine o persoană pe care o iubesc, că pot să mă duc pe culoar și să o văd pe mama mea. Că totuși lucrurile nu sunt rele, chiar dacă unele lucruri, uneori, îmi provoacă anxietate.

Ai venit în Alexandria cu filmul tău, Gipsy Queen, care a fost primit cu iubire, cum cred că e primit peste tot, de altfel…

Așa este. De aceea mă și lupt pentru el. Filmul urmează să apară în cinematografe de abia la anul, chiar dacă a fost lansat în 2019 la Tallinn. Ar fi trebui să apară în 2020, maxim 2021, dar pandemia ne-a dat planurile peste cap și, între timp, a rămas într-un sertar, undeva la o firmă. Oamenii încă mă întreabă de acest film, filmul fiind difuzat în alte țări între timp, așadar eu continui să mă lupt pentru el. Așa am fost împinsă, jur. Dorința oamenilor de a vedea filmul reprezintă motorul și energia pe care o simt pentru a continua. Vine de la public, acesta e secretul. Dacă aș simți că nu ajunge la ei o oarecare formă de emoție, nu știu dacă aș mai continua. Însă mă bucură enorm că acest pariu extraordinar de important, și cel mai important pentru mine, este câștigat, cel puțin până acum.

Iar pentru Gipsy Queen, eu am cumpărat drepturile filmului și o să începem să îl distribuim. O fac tocmai pentru că există această nevoie. Nu există niciun fel de film de lungmetraj acum, care să aibă o poveste ca aceasta. Știu că avem ce să arătăm, știu că este un film premiat. Sunt oameni care au văzut doar un trailer și încă îmi scriu și uite-așa mi-am suflecat mânecile și am pornit la drum! N-a fost ușor și nu va fi. Începem cu avanpremiere prin diferite colțișoare ale lumii, mai ales în locurile unde sunt tineri. Mă interesează foarte mult tinerii, dar mă duc și la deținuți, de exemplu, săptămâna viitoare. Vom merge în trei penitenciare și vom arăta Gipsy Queen, înainte ca el să apară în cinematografe…

Ești copleșită?

Uneori da, sunt copleșită pentru că e mult și e greu de foarte multe ori și, uneori, pare imposibil. Dar când pici jos, te și ridici. Pici și te ridici. Mă bucur foarte mult că pe lângă mine există un suport și că oamenii din jur îmi mai oblojesc rănile și mă acceptă cu toate ale mele. Asta îmi dă foarte multă putere. Revenind la public, faptul că după spectacol, sau după proiecție, există acele mesaje care vin – asta mă cheamă înapoi și așa trec peste sentimentul de copleșire. Simt că energia mea se duce în lume și nu se duce în van. Simt câtuși de puțin că fac un bine. Nu spun că schimb lumea, însă acolo, o sămânță de bine o pun în lume și o sădesc. Încă învăț. Sunt încă în cursuri cu mine de a învăța să am mai multă grijă de mine, fizic și psihic.

Îți doresc din tot sufletul să ajungi unde trebuie. Pe de altă parte, cred că se simte un pic contraintuitiv: te afli la Ideo Ideis, ediția a 19-a, un festival a cărui temă este, anul acesta, „Ai tot ce ai nevoie”. Cum ai primit acest mesaj?

Pe de o parte, trebuie să am și un ochi critic, care vine din perspectiva romă a unei femei care nu a avut tot ce a avut nevoie. Din contră, a trebuit să pornesc de la minus, minus și nu am avut tot ce am avut nevoie. Sunt de acord că mesajul este necesar. E important să-i spui asta unui tânăr, în sensul că „te plac așa cum ești”, „ai tot ceea ce ai nevoie”, „nu trebuie să încerci să fii altcineva”. E important ca tinerii să știe că în ei sălășuiește destulă putere, cât să continue, chiar dacă ei uneori simt că nu mai pot, sau simt că viața este mult prea crudă. Pe de o parte, sunt și nu sunt de acord cu mesajul. Dacă o spune, de exemplu, un politician, nu sunt de acord. Copiii n-au tot ceea ce le trebuie, nu au vieți decente, nu au privilegiile pe care și le oferă ei. În schimb, chiar sunt de acord să spunem asta oamenilor tineri, poate aș fi avut și eu nevoie să îmi spună cineva că am tot ce am nevoie.

Alina, sunt foarte curios să aflu cât de importantă e pentru tine toată povestea aceasta de artist-activist și gândindu-te la actorii tineri, gândindu-te la stigma care vine cu această asumare, care e mesajul tău?

Totul este politic, totul are mesaj. Că nu vrem noi să ne asumăm, asta este altă treabă. Și eu nu pot să-i spun unui alt artist să își asume idei, principii. Fiecare face cum crede mai bine, dar totul înseamnă mesaj, totul înseamnă simbol. Pentru mine, asta, de fapt, a fost motivația. Am început drumul, tocmai pentru că voiam să spun niște povești nespuse. Pe mine nu m-a interesat să fiu văzută și niciodată n-a fost aceasta motivația mea. Mereu a fost despre ceea ce am eu de spus și este dureros, uneori, că atunci când tu spui o poveste și o faci la un standard artistic, poți ajunge să fii dezbrăcat de toate privilegiile tale de artist, doar pentru că ai mesaj.

Când ai mesaj, lumea are impresia că tu nu mai faci artă, că tu ești doar militantistă și agresivă. Asta e trist. Și am fost în foarte multe contexte în care mă duceam la interviuri și eram foarte ușor pusă la la zid. Eu am început acum 15 ani și, pe atunci, nu era deloc cool să ai un mesaj. Nu era deloc cool să fii rom în public. Nu existau linii de finanțare, de diversitate… Este mișto să fiu în situația în care statul mă decorează și mă bucură faptul că „să ai mesaj” a devenit ceva respectat în anumite contexte.

Dar mai e mult de dus până când voi fi la aceeași masă cu alți artiști și voi fi privită în mod egal, ca artistă. Va mai dura, din păcate, până când creația și munca mea nu vor mai fi negate, pentru că sunt despre romi și pentru că pe restul nu îi interesează asta. E o atitudine ușor dismissive și se consideră că nu mă încadrez la „marea artă”.

La un moment dat, fiecare dintre noi, tineri fiind, adolescenți, avem un moment în care simțim că e necesar să ne rupem de rădăcini și să le lăsăm un pic în spate. Tu reușești cumva să te întorci acolo. E viața ta și în film, și pe scenă. E povestea ta și ești foarte mândră să o spui. Cum ai reușit să te întorci la nucleu?

Și eu am trecut prin perioada asta. Am avut foarte mulți ani în care mi-am negat și urât rădăcinile, dar a trebuit să fac tot ocolul acesta ca să pot să mă întorc și să mă întreb. A trebuit să simt toată ura și toată rușinea, ca eu să nu-i arăt cu degetul pe alții și, întâi, să mă uit la mine. Știu că din cauza percepției pe care, în primul rând, societatea mi-a creat-o – că a fi rom e ceva rău, că a asculta manele e ceva incult – încercam să reneg ca să fiu acceptată, să fiu plăcută, validată, iubită, inclusă. Îmi aduc aminte că eram în perioada mea de rockeriță și, la un moment dat, am văzut o trupă, se numea Culture Shock, la Timișoara la IRAF. Acest festival aducea artiști romi din toată lumea care nu semănau cu imaginile stereotipice pe care le văzusem eu până atunci. Desigur, acest fenomen s-a întâmplat și din lipsa de reprezentare de care suferim. Știu că îl văd pe tipul acela, care era rom, îmbrăcat ca un rocker și cu o salbă la talie și era foarte cool. Cânta în romani și mie îmi părea un pic dubios, pentru că eu tocmai ce îmi petrecusem adolescența în curtea rudelor tatălui meu, unde se vorbea doar limba romani, iar eu am hotărât că nu voi învăța limba romani. Eram eu împotriva mea, împotriva firii.

Ascultând muzica aceea, o combinație de muzică romani și rock, un fel de gipsy-punk, m-am gândit: „poate îmi găsesc și eu modul meu de a fi romă”. Încă îl caut. În general, am ajuns să-mi găsesc modul meu de-a fi romă prin excludere. Nu m-au interesat exotismele, m-am hotărât că nu voi juca rolul femeii tradiționale rome, nu voi veni în port tradițional, deși eu vin dintr-o familie de spoitori în care era o rușine să porți pantaloni. Voi veni îmbrăcată în negru în fața oamenilor la început, pentru că vreau să mă vadă pe mine și să le spun că sunt ca ei. Și chiar sunt ca ei, doar că nu am acces la resurse. Genul meu de artă a fost mereu îndreptat spre umanitate, dar mult mai inconfortabil.

Mi-ar plăcea, acum, la final, să lași ceva pentru Ideo Ideis, pentru tinerii care sunt atât de antrenați și doritori să facă teatru. Mă gândesc și la tine și cum ai găsit modul acesta de a te exprima și de a te căuta. Ce le transmiți tinerilor?

Normal că nu pot oferi o rețetă clară a succesului. Nu am adevăruri absolute, dar știu că nu e musai să ai o percepție clară asupra viitorului, asta aduce foarte multă anxietate tinerilor, în general. Cel mai important este să faci primul pas și, abia după aceea, drumul ți se va arăta. Apoi, aș vorbi despre foame. Foamea face diferența. Tinerii trebuie să aibă foame, pasiunea lor trebuie să fie peste orice formă de provocare, de obstacol, e o formă de foame spirituală…

Eu mi-am pierdut foarte mult timp fiindu-mi rușine. După aceea, mi-am dat seama că atunci când mi se dă ocazia, toată rușinea și lucrurile pe care eu le-am trăit, de fapt, sunt cufărul meu. Numai eu pot să joc cum pot să joc, pentru că am trăit lucrurile acelea. Din păcate, am pierdut multă vreme ascunzându-mi cufărul și fiindu-mi rușine de ce am trăit, pentru că voiam și eu să fiu acceptată. Le spun de fiecare dată tinerilor că e important să se uite bine la cufărul lor de nestemate și să îl șteargă de rușine. Aia e pâinea, de fapt. Aia îți va da traiectoria, autenticitatea ta.

Și cel mai important sfat e să nu se grăbească în a judeca. Cred că tinerii de astăzi sunt mai mișto decât generația din care vin eu. Sunt mai puțini atașați de aparențe față de cum am fost noi, le e parcă mai puțin frică de ce-o să zică lumea, and I fucking love this. Eu cred că suntem pe mâini bune.

Interviu realizat de Șerban Suciu, Digital Specialist Ideo Ideis #19